Șaizeci și șase de ani, născut la Suceava, în nordul României. De peste treizeci de ani trăia în Italia, muncea cu seriozitate, cunoscut și respectat de colegii care îl descriu drept „un om deosebit, liniștit, foarte bun, un muncitor adevărat". A murit la Roma, în prăbușirea Turnului Contilor, în inima Orașului Etern, la câțiva pași de Forurile Imperiale.
Un loc care, prin excelență, este leagănul civilizației latine: pietrele care vorbesc despre drept, despre imperiu, despre unitatea culturală a unei lumi care se întindea până în Carpați, acolo unde s-a născut Dacia, rădăcina veche a poporului român.
Un loc care, prin excelență, este leagănul civilizației latine: pietrele care vorbesc despre drept, despre imperiu, despre unitatea culturală a unei lumi care se întindea până în Carpați, acolo unde s-a născut Dacia, rădăcina veche a poporului român.
Există o ironie tragică în această moarte. Un român, descendent al „romanilor de la răsărit", moare chiar la poalele a ceea ce a mai rămas din Roma antică. Istoria, uneori, pare că își scrie singură parabolele cele mai amare.
Prăbușirea Turnului Contilor nu este doar un fapt divers: este și o oglindă. Reflectă, cu brutalitate, contradicțiile timpului nostru, ipocriziile unei societăți care, chiar și la aproape douăzeci de ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, încă se luptă să-i privească pe muncitorii români ca pe niște frați europeni.
Din 2007, anul aderării, Italia a cunoscut un flux consistent de cetățeni români. Ei au devenit parte integrantă din țesutul economic și social al țării: în construcții, în asistență familială, în servicii, în fabrici. Și totuși, în paralel, s-a dezvoltat un limbaj public care adesea i-a transformat în țapi ispășitori pentru fricile și nesiguranțele altora.
Din 2007, anul aderării, Italia a cunoscut un flux consistent de cetățeni români. Ei au devenit parte integrantă din țesutul economic și social al țării: în construcții, în asistență familială, în servicii, în fabrici. Și totuși, în paralel, s-a dezvoltat un limbaj public care adesea i-a transformat în țapi ispășitori pentru fricile și nesiguranțele altora.
Ne amintim bine de cuvintele unui fost primar al Romei, membru al stângii, care în 2007 spunea că „România a deschis trapele", ca și cum ar fi fost vorba de o navă plină de disperați. Cuvinte care nu au fost niciodată retrase, nici urmate de scuze. Cuvinte care au cântărit greu, și care și astăzi răsună în urechile celor care muncesc de ani de zile, plătesc taxe, cresc copii italieni, dar rămân mereu „români".
O etichetă care, în gura multora, nu înseamnă cetățenie, ci stigmat.
O etichetă care, în gura multora, nu înseamnă cetățenie, ci stigmat.
În timp ce televiziunile continuă să difuzeze reportaje senzaționaliste în care „românul" este încă asociat cu furtul, violența sau ilegalitatea, realitatea spune o altă poveste.
Spune povestea unor oameni ca muncitorul din Suceava, care timp de treizeci de ani a trăit și a lucrat în Italia fără să ceară altceva decât ce e drept: un salariu, un pic de respect, demnitatea muncii.
Spune povestea unor femei care îngrijesc bătrânii italieni cu răbdare și tandrețe, a copiilor care învață în școlile italiene și vorbesc perfect limba, fără accent.
Spune povestea unor familii care plătesc rate, care votează, care participă la viața socială, dar care, de fiecare dată când apare o știre negativă, se trezesc din nou sub suspiciunea colectivă a unei națiuni întregi.
Spune povestea unor oameni ca muncitorul din Suceava, care timp de treizeci de ani a trăit și a lucrat în Italia fără să ceară altceva decât ce e drept: un salariu, un pic de respect, demnitatea muncii.
Spune povestea unor femei care îngrijesc bătrânii italieni cu răbdare și tandrețe, a copiilor care învață în școlile italiene și vorbesc perfect limba, fără accent.
Spune povestea unor familii care plătesc rate, care votează, care participă la viața socială, dar care, de fiecare dată când apare o știre negativă, se trezesc din nou sub suspiciunea colectivă a unei națiuni întregi.
Moartea acestui om nu este doar o pierdere privată. Este un avertisment civic. Este vocea unei comunități invizibile, care în fiecare zi construiește, repară, curăță, îngrijește, dar care e amintită doar când o tragedie o lovește.
Sub ruinele Turnului Contilor nu a căzut doar un muncitor: a căzut o parte din demnitatea europeană pe care o proclamăm în vorbe, dar o uităm în fapte.
Sub ruinele Turnului Contilor nu a căzut doar un muncitor: a căzut o parte din demnitatea europeană pe care o proclamăm în vorbe, dar o uităm în fapte.
Există un fir nevăzut care leagă Roma de Suceava, Italia de România. Nu este doar latinitatea comună a celor două limbi, ci o înrudire istorică și culturală ce merge înapoi în secole. „Român" și „romanus" au aceeași rădăcină. Numele însuși al poporului român evocă Roma — și nu întâmplător.
Când un român ajunge în Italia, într-un fel, se întoarce acasă — cel puțin simbolic și lingvistic. Dar această casă, uneori, îl primește ca pe un străin.
Când un român ajunge în Italia, într-un fel, se întoarce acasă — cel puțin simbolic și lingvistic. Dar această casă, uneori, îl primește ca pe un străin.
De aceea tragedia de la Roma capătă o dimensiune simbolică: un fiu al culturii latine moare la poalele pietrelor care o reprezintă.
Este o „ironie" în sensul cel mai tragic și literar al cuvântului: nu un zâmbet, ci o rană care arată incoerența unei țări ce se declară civilizată și creștină, dar care încă poartă prejudecăți vechi față de cei veniți de dincolo de Adriatică.
Este o „ironie" în sensul cel mai tragic și literar al cuvântului: nu un zâmbet, ci o rană care arată incoerența unei țări ce se declară civilizată și creștină, dar care încă poartă prejudecăți vechi față de cei veniți de dincolo de Adriatică.
Amintirea acestui om, munca lui tăcută, viața lui simplă ar trebui să ne învețe ceva. Ar trebui să ne amintească faptul că demnitatea nu are pașaport, iar identitatea europeană nu se măsoară în granițe, ci în valori împărtășite.
Italia, care a cunoscut emigrația și disprețul în străinătate, ar trebui să fie prima care să înțeleagă asta.
În anii '50 și '60, milioane de italieni au plecat în Germania, Elveția, Franța, Belgia. Și atunci titlurile ziarelor erau la fel de dure: „italienii murdari", „mafioții", „fură locurile de muncă".
Astăzi istoria se repetă, dar cu rolurile inversate. Și uităm prea des că România face parte din Uniune, că cetățenii ei sunt europeni ca noi, că contribuie la PIB, la sistemul social, la echilibrul demografic al Italiei.
Italia, care a cunoscut emigrația și disprețul în străinătate, ar trebui să fie prima care să înțeleagă asta.
În anii '50 și '60, milioane de italieni au plecat în Germania, Elveția, Franța, Belgia. Și atunci titlurile ziarelor erau la fel de dure: „italienii murdari", „mafioții", „fură locurile de muncă".
Astăzi istoria se repetă, dar cu rolurile inversate. Și uităm prea des că România face parte din Uniune, că cetățenii ei sunt europeni ca noi, că contribuie la PIB, la sistemul social, la echilibrul demografic al Italiei.
Un popor care a oferit mult Italiei, dar care rareori primește recunoștință.
Când vestea prăbușirii s-a răspândit, mulți dintre colegii muncitorului s-au oprit la locul tragediei. „Era un om bun, liniștit, mereu dispus să ajute" — au spus. Cuvinte simple, dar adevărate, pline de respect. În ele se află un adevăr care nu are nevoie de drapele: umanitatea nu are naționalitate.
Poate că, în fața acelui turn care s-a prăbușit, ar trebui să ne oprim cu toții o clipă și să privim înăuntrul conștiinței noastre colective.
Poate că ironia istoriei este doar un mod prin care ne obligă să reflectăm.
Un om născut într-un oraș cu nume ce poartă amintirea Carpaților moare în orașul care a dat numele poporului său.
Cercul se închide, dar întrebarea rămâne deschisă: cât timp va mai trebui să treacă până când vom înceta să împărțim oamenii în italieni și români, în „noi" și „ei", și vom începe, în sfârșit, să-i considerăm pur și simplu oameni?
Poate că ironia istoriei este doar un mod prin care ne obligă să reflectăm.
Un om născut într-un oraș cu nume ce poartă amintirea Carpaților moare în orașul care a dat numele poporului său.
Cercul se închide, dar întrebarea rămâne deschisă: cât timp va mai trebui să treacă până când vom înceta să împărțim oamenii în italieni și români, în „noi" și „ei", și vom începe, în sfârșit, să-i considerăm pur și simplu oameni?
Roma, orașul pietrelor și al simbolurilor, ar trebui să știe mai bine decât oricine să citească aceste semne.
Ruinele nu sunt doar amintiri ale trecutului, ci avertismente pentru prezent.
Fiecare prăbușire ne amintește fragilitatea lucrurilor construite fără grijă.
Fiecare moarte ne obligă să ne întrebăm ce construim, de fapt: ziduri sau poduri?
Ruinele nu sunt doar amintiri ale trecutului, ci avertismente pentru prezent.
Fiecare prăbușire ne amintește fragilitatea lucrurilor construite fără grijă.
Fiecare moarte ne obligă să ne întrebăm ce construim, de fapt: ziduri sau poduri?
Muncitorul din Suceava, prin tăcerea lui, ne lasă o moștenire mai grea decât piatra: nevoia de a ne regăsi umanitatea comună.
Pentru că, în fond, Forurile Imperiale, care au văzut nașterea Romei, ar trebui să unească popoarele latine, nu să le separe.
Iar această moarte, atât de absurdă, atât de simbolică, ar putea fi o ocazie de a redescoperi că între Roma și București nu există distanță, ci o înrudire veche.
Depinde de noi dacă o vom aminti sau vom continua să o uităm.
Pentru că, în fond, Forurile Imperiale, care au văzut nașterea Romei, ar trebui să unească popoarele latine, nu să le separe.
Iar această moarte, atât de absurdă, atât de simbolică, ar putea fi o ocazie de a redescoperi că între Roma și București nu există distanță, ci o înrudire veche.
Depinde de noi dacă o vom aminti sau vom continua să o uităm.
Marco Baratto
